Oky... inainte de vacanta am scris ceva, in timpul orei de franceza, dar sa nu va astepti la nu stiu ce pentru ca am scris din pura plictiseala o_O'
Pictura neterminata
Ora 16, ea era inca acolo. De patru ore statea nemiscata pe acel scaun. Camera aceea era intunecata, dar trupul ei era luminat de razele soarelui care reuseau sa patrunda prin geamul prafuit. Era imbracata intr-o minunata rochie albastra, un albastru mai frumos, mai clar decat cerul dintr-o zi senina de vara. Parul ii era despletit, iar buclele negre ii curgeau usor pana mai jos de umeri. Fata ei era indreptata spre razele de soare care o luminau. Parea fericita, dar nu era deloc asa. Avea schita unui zambet fals pe fata, dar in ochii ei se reflectau durerea si suferinta nesfarsit din sufletul ei. Statea acolo nemiscata, parca era facuta din piatra. Nu cuteza sa zica nici macar un cuvant, sa scoata vreun sunet, daca ar fi putut si-ar fi oprit si inima pentru ca bataile neregulate are acesteia nu doar ca aratau cat de frica ii este, ci tulburau linistea nepatrunsa a camerei; ecoul lor se auzea in mod izbitor si destul de tare, camera fiind goala si mare. Daca s-ar fi blocat in pereti... dar ajungeau pana la ei, se izbeau incet si se intorceau, astfel incat le auzeau... le auzea tot timpul si o durea. Asta era tot ce se auzea. Nu auzea bataile inimii lui, poate era prea calm, poate era altceva. Se auzi ticaitul ceasului de pe mana lui, mai trecuse inca o ora.
Ora 17, statea nemiscata in continuare si privea lumina care se stingea incet. Soarele apunea incet, lumina fiind din ce in ce mai slaba. Priviea golulul infinit din sufletul si mintea ei. Isi pierduse o mare parte din memorie. El o privea din cand in cand, doar ca sa nu greseasca ceva. La ce sa greseasca? Ii facea potretul. Isi misca mana incet, trecand cu pensula peste suprafata panzei albe. Era aproape gata. Mai avea ochii, s-apropiat de ea. I-a vazut ochii plini de suferinta si a realizat ca facuse o greseala. I-a atins usor fata fina si alba. Ea tresari si lasa frica sa apara. Ochii ii pareau goi si parca nu privea la ce are in fata ei, ci privea inca nepasatoare in infintul gol din sufletul ei. Isi retrase mana si fata avu curajul sa planga, sau poate nu, poate lacrimile ei nu au mai rezistat si eu inceput sa curga singure.
Ora 19, el a parasit camera si a lasat-o singura. Ea a mers sa priveasca pictura, desi ii era greu sa vada ceva, soarele a apus, dar a dat peste o lumanare. Parca se uita in oglinda, cu exceptia ochilor. Acolo nu se vedea suferinta in ei, ci fericire si iubire. Dar nu il iubea, il ura. In sfarsit putea realiza ce simte, in sfarsit putea sa planga si sa nu se teama, in sfarsit putea sa fie singura, va fi singura pentru totdeauna. La ora 18, in aceea camera mizerabila, a fost ultima data cand a auzit ticaitul ceasilui, ultima data cand a simtit ceva, ultima data cand s-a simtit vie. Ultimul lucru care l-a facut a fost sa priveasca o parte din ea reflectata in acea pictura, o parte din ea care nu o cunoscuse niciodata. Acea fata care era prea fericita ca sa fie ea...
Se afișează postările cu eticheta Fic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Fic. Afișați toate postările
marți, 3 februarie 2009
duminică, 28 decembrie 2008
Juliet ~ 2.
Uhm incepusem sa scriu si capitolul 2 o.o si l-am terminat intr-un fel sau altul o_O' E putin mai lung decat celalalt, dar la fel de nereusit. Poate am si ceva greseli gramaticale x.X' e din cauza tastaturii u.u
Juliet ~ chap. 2
Ora sapte dimineata . . . toata lumea se trezeste. Juliet se ridica incet din pat. Incepe sa se pregateasca pentru scoala. Isi facuse ghiozdanul, isi pieptana parul negru, lung si moale, si se imbraca cu o rochita albastra. Iubea culoare aceea, era preferata ei, pentru ca era ca si cea care o aveau ochii de care ii era foarte dor. Se aseza pe pat si lua o poza a tatalui ei, era asa frumos. Isi puse fata in palme si incepu sa planga. Lacrimile ei erau reci, dar pe ea parca o ardeau pentru ca erau pline de durere. Ceasul suna din nou, era deja 7:30 si trebuia sa plece la scoala. Se spala pe fata, isi lua ghiozdanul si inainte de a pleca merse la mama ei pentru a o saluta, asa cum facea in fiecare dimineata. Mama ei se imbolnavise cu ceva timp in urma si nu putea sa faca nimic in casa, trebuia sa stea in pat, asa ca Juliet se ocupa singura de tot.
La scoala parea o fata vesela, invata foarte bine si era preferata profesorilor. Cu toate acestea nu avea nici macar un prieten, toti o invidiau, nu o bagau in seama, o credeau o fitoasa si uneori chiar isi bateau joc de ea in ultimul hal. Ii era foarte greu sa suporte toate astea dar nu zicea nimic, pentru ca avea nevoie de alocatia pe care o economisea in fiecare luna pentru vremurile grele. Acea Juliet de la scoala nu era aceeasi Juliet cu cea de acasa. Acasa era tot timpul trista si plangea foarte mult. Nimanui nu ii pasa de ea si de viata grea pe care o ducea, mama ei era bolnava, trecuse prin niste lucruri ingrozitoare pe care unii le vad doar in filme, tatal ei era mort si acum era singura, doar cu ea. Nu avea cu cine vorbi, nu avea un umar pe care sa planga sau pe cineva care sa o ajute, isi pierduse increderea in oameni si se inchidea in ea tot timpul.
Se termina inca o zi plictisitoare de scoala. In drum spre casa se opri la un magazin sa cumpere mancare, avea nevoie de rosii si castraveti pentru ca mama ei adora salata de legume. Cum mama ei nu putea sa lucreze, erau foarte norocoase ca au mostenit o avere destul de mare de la bunica ei care murise anul trecut. Se intelesese foarte bine cu ea, era singura persoana cu care putea vorbi si moartea ei a facut-o sa se inchida si mai mult in ea.
Termina cumparaturile si pe drumul spre casa incepu sa fredoneze un cantec care il invatase de la bunica ei, tot timpul il canta inainte sa adoarma. O vazu pe Janice in curte si se opri sa o salute.
- Buna seara, doamna Janice ! zise ea.
Janice era o buna prietena a mamei ei, o cunostea de cand era doar o copila. Acum era o batranica de 65 de ani, foarte de treaba si una dintre persoanele in care Juliet putea avea putina incredere.
- Oh, buna cumpa mea Juliet, ii raspunse ea cu o voce calda si vesela.
- Ce mai faceti?
- Eh, aranez putin gradina, multe flori deja s-au uscat. Tu ce mai faci? Nu te-am vazut de ceva timp, poate pentru ca nu prea ies din casa, zise ea pe un ton amuzant.
- Bine, ma intorc de la scoala si am fost sa cumpar cate ceva.
- Ai timp sa intri la un ceai? Tocmai am terminat de copt o prajitura cu ciocolata, zise batranica foarte vesela ca are cu cine vorbi.
Juliet stia ca mama ei doarme la ora asta si ca are timp sa faca si mancarea, oricum nu va dura prea mult sa bea un ceai si sa manance niste prajitura, in plus stia ca asta ar face-o foarte fericita pe Janice, asa ca accepta bucuroasa invitatia.
Juliet ~ chap. 2
Ora sapte dimineata . . . toata lumea se trezeste. Juliet se ridica incet din pat. Incepe sa se pregateasca pentru scoala. Isi facuse ghiozdanul, isi pieptana parul negru, lung si moale, si se imbraca cu o rochita albastra. Iubea culoare aceea, era preferata ei, pentru ca era ca si cea care o aveau ochii de care ii era foarte dor. Se aseza pe pat si lua o poza a tatalui ei, era asa frumos. Isi puse fata in palme si incepu sa planga. Lacrimile ei erau reci, dar pe ea parca o ardeau pentru ca erau pline de durere. Ceasul suna din nou, era deja 7:30 si trebuia sa plece la scoala. Se spala pe fata, isi lua ghiozdanul si inainte de a pleca merse la mama ei pentru a o saluta, asa cum facea in fiecare dimineata. Mama ei se imbolnavise cu ceva timp in urma si nu putea sa faca nimic in casa, trebuia sa stea in pat, asa ca Juliet se ocupa singura de tot.
La scoala parea o fata vesela, invata foarte bine si era preferata profesorilor. Cu toate acestea nu avea nici macar un prieten, toti o invidiau, nu o bagau in seama, o credeau o fitoasa si uneori chiar isi bateau joc de ea in ultimul hal. Ii era foarte greu sa suporte toate astea dar nu zicea nimic, pentru ca avea nevoie de alocatia pe care o economisea in fiecare luna pentru vremurile grele. Acea Juliet de la scoala nu era aceeasi Juliet cu cea de acasa. Acasa era tot timpul trista si plangea foarte mult. Nimanui nu ii pasa de ea si de viata grea pe care o ducea, mama ei era bolnava, trecuse prin niste lucruri ingrozitoare pe care unii le vad doar in filme, tatal ei era mort si acum era singura, doar cu ea. Nu avea cu cine vorbi, nu avea un umar pe care sa planga sau pe cineva care sa o ajute, isi pierduse increderea in oameni si se inchidea in ea tot timpul.
Se termina inca o zi plictisitoare de scoala. In drum spre casa se opri la un magazin sa cumpere mancare, avea nevoie de rosii si castraveti pentru ca mama ei adora salata de legume. Cum mama ei nu putea sa lucreze, erau foarte norocoase ca au mostenit o avere destul de mare de la bunica ei care murise anul trecut. Se intelesese foarte bine cu ea, era singura persoana cu care putea vorbi si moartea ei a facut-o sa se inchida si mai mult in ea.
Termina cumparaturile si pe drumul spre casa incepu sa fredoneze un cantec care il invatase de la bunica ei, tot timpul il canta inainte sa adoarma. O vazu pe Janice in curte si se opri sa o salute.
- Buna seara, doamna Janice ! zise ea.
Janice era o buna prietena a mamei ei, o cunostea de cand era doar o copila. Acum era o batranica de 65 de ani, foarte de treaba si una dintre persoanele in care Juliet putea avea putina incredere.
- Oh, buna cumpa mea Juliet, ii raspunse ea cu o voce calda si vesela.
- Ce mai faceti?
- Eh, aranez putin gradina, multe flori deja s-au uscat. Tu ce mai faci? Nu te-am vazut de ceva timp, poate pentru ca nu prea ies din casa, zise ea pe un ton amuzant.
- Bine, ma intorc de la scoala si am fost sa cumpar cate ceva.
- Ai timp sa intri la un ceai? Tocmai am terminat de copt o prajitura cu ciocolata, zise batranica foarte vesela ca are cu cine vorbi.
Juliet stia ca mama ei doarme la ora asta si ca are timp sa faca si mancarea, oricum nu va dura prea mult sa bea un ceai si sa manance niste prajitura, in plus stia ca asta ar face-o foarte fericita pe Janice, asa ca accepta bucuroasa invitatia.
Juliet ~
Se pare ca mie imi vine inspiratia cand nu ma simt bine. Imi place mult sa scriu, desi scriu destul de rar si atunci scriu numai tampenii O_O' Anyway azi am inceput sa scriu ceva, i-am dat nume Juliet o.o' nu am scris prea mult si cred ca o sa scriu pe capitole, so voi posta doar primul capitol x.x
Juliet ~
Era ora sapte dimineata. Micul orasel Cizenne se trezea la viata. Oamenii de aici erau foarte matinali, daca mergeai intr-un alt oras la o asemenea ora, probabil ai fi fost singurul om de pe strada, dar aici orasul era deja plin de viata si toata lumea era gata de munca. Erau destul de multe case, desi erau inghesuite si pareau foarte mici asa, poate ca multe dintre ele nici macar nu erau locuite.
Daca am fi coborat pe marginea micutului rau din apropiere, am fi ajuns la o casa frumoasa, cu peretii dinafara zugraviti intr-o nuanta de maro, asta o facea sa para veche, cu ferestre mari la care erau perdele din dantela, cu o gradina minunata in fata casei, plina de flori. Aceea gradina era imposibil sa nu iti atraga atentia, diversitatea de flori si de culori, dar mai ales trandafirii. Ah, acei trandafiri rosii si albi, erau mai frumosi decat oricare alta floare de acolo.In aceasta casa minunata locuia familia Climax, sau ce mai ramansese din ea. Desiree si John se mutasera acolo in urma cu cincisprezece ani, dupa ce s-a nascut singurul lor copil, o fetita caruia i-au pus nume Juliet.
La doua luni dupa ce s-au mutat acolo, John a murit. Era bolnav de foarte mult timp, dar nimeni nu stia ce boala a avut de fapt. Juliet si mama ei nu vorbeau niciodata despre asta. Juliet avea acum cincisprezece ani, niciodata nu a avut un tata. Il vazuse doar in poze, era un barbat frumos, inalt, brunet, cu ochii albastrii si trasaturile fetei fine, semana mult cu mama ei, Desiree, parca ar fi fost frati gemeni. Desi nu il cunoscuse niciodata cu adevarat, ii simtea lipsa, simtea un gol in inima de fiecare data cand se uita la o poza cu el, nu isi putea explica cum ii poate fi dor de o persoana pe care nici macar nu o cunoscuse si care nu i-a fost alaturi la momentele grele, cand avea nevoie de ajutor.
Oh well O_O' e destul de scurt x.X'
Juliet ~
Era ora sapte dimineata. Micul orasel Cizenne se trezea la viata. Oamenii de aici erau foarte matinali, daca mergeai intr-un alt oras la o asemenea ora, probabil ai fi fost singurul om de pe strada, dar aici orasul era deja plin de viata si toata lumea era gata de munca. Erau destul de multe case, desi erau inghesuite si pareau foarte mici asa, poate ca multe dintre ele nici macar nu erau locuite.
Daca am fi coborat pe marginea micutului rau din apropiere, am fi ajuns la o casa frumoasa, cu peretii dinafara zugraviti intr-o nuanta de maro, asta o facea sa para veche, cu ferestre mari la care erau perdele din dantela, cu o gradina minunata in fata casei, plina de flori. Aceea gradina era imposibil sa nu iti atraga atentia, diversitatea de flori si de culori, dar mai ales trandafirii. Ah, acei trandafiri rosii si albi, erau mai frumosi decat oricare alta floare de acolo.In aceasta casa minunata locuia familia Climax, sau ce mai ramansese din ea. Desiree si John se mutasera acolo in urma cu cincisprezece ani, dupa ce s-a nascut singurul lor copil, o fetita caruia i-au pus nume Juliet.
La doua luni dupa ce s-au mutat acolo, John a murit. Era bolnav de foarte mult timp, dar nimeni nu stia ce boala a avut de fapt. Juliet si mama ei nu vorbeau niciodata despre asta. Juliet avea acum cincisprezece ani, niciodata nu a avut un tata. Il vazuse doar in poze, era un barbat frumos, inalt, brunet, cu ochii albastrii si trasaturile fetei fine, semana mult cu mama ei, Desiree, parca ar fi fost frati gemeni. Desi nu il cunoscuse niciodata cu adevarat, ii simtea lipsa, simtea un gol in inima de fiecare data cand se uita la o poza cu el, nu isi putea explica cum ii poate fi dor de o persoana pe care nici macar nu o cunoscuse si care nu i-a fost alaturi la momentele grele, cand avea nevoie de ajutor.
Oh well O_O' e destul de scurt x.X'
joi, 6 noiembrie 2008
Why . . . ?
Tocmai de ziua mea?
S-au intamplat destul de multe lucruri astazi -.-'
In primul rand, la scoala a fost bine, pana vine ora de fizica z.z' am luat doar 6 la test T__T mai mult de 8 nu-mi poat scoate media, damn x.x asta e. Colegii mei sunt foarte amuzanti, cand stai sa-i privesti ce tampenii fac o_O''
Anyway am ajuns acasa si cateva persoane si-au amintit de ziua mea ^ - ^~ iar unele mi-au zis deja de ieri crezand ca astazi nu o sa intru XD
Now -.-' ma enerveaza Tahy [o prietena] geez z.z se subestimeaza, urasc cand face asa T - T si vreau sa intre Kadici pe mess T~T Oh yeah btw o.O am gasit ceva ce am scris vara trecuta, cred ca ma certasem cu cineva, nu stiu ce m-a apucat O_O''
Loneliness
S-au intamplat destul de multe lucruri astazi -.-'
In primul rand, la scoala a fost bine, pana vine ora de fizica z.z' am luat doar 6 la test T__T mai mult de 8 nu-mi poat scoate media, damn x.x asta e. Colegii mei sunt foarte amuzanti, cand stai sa-i privesti ce tampenii fac o_O''
Anyway am ajuns acasa si cateva persoane si-au amintit de ziua mea ^ - ^~ iar unele mi-au zis deja de ieri crezand ca astazi nu o sa intru XD
Now -.-' ma enerveaza Tahy [o prietena] geez z.z se subestimeaza, urasc cand face asa T - T si vreau sa intre Kadici pe mess T~T Oh yeah btw o.O am gasit ceva ce am scris vara trecuta, cred ca ma certasem cu cineva, nu stiu ce m-a apucat O_O''
Loneliness
Am incercat. Din nou si din nou. Fara sens. Puteam sa incerc in continuare. Dar ce rost avea? Cui ii pasa daca zambesc sau nu? Daca sunt fericita sau sfasiata? Daca pot suporta totul, trecand pe langa tot cu un zambet pe buze. M-am saturat. Nu are rost sa ofer un zambet cand nimanui nu-i pasa de el. Sunt singura. Stau. Ascult cum altii rad, plang, sunt fericiti sau sufera. Dar raman nepasatoare, fara nici un sentiment. Nici de asta nu le pasa. Merg in continuare, fara a dori sa ating o destinatie. Sau poate astept destinatia.
Destinatia e sfarsitul. Cand totul ramane in urma. La fel cum trece o umbra pe suprafata apei, asa trec si eu pe langa ei. Ma opresc. Cineva imi striga numele, cineva stie ca inca exist. Mi-e frica sa intorc privirea. Mi-e frica sa aflu cine e. Ma striga in continuare. Eu continui sa merg nepasatoare. Imi aud din nou numele. Ma sfasie, nu pot sa ma opresc, nu vreau sa ma opresc, desi doare ingrozitor. Un sentiment ciudat ia nastere in mine. Remuscare. De ce? De ce trebuie eu sa sufar cand ei ar trebui sa aiba acest sentiment? Sunt egoista?
Fug. Fug de viata, de ei, de . . . mine insumi. Fug de suferinta. Las totul in urma. As vrea sa pot crede ca inca ma pot intoarce, ca inca mai pot face ceva. E prea tarziu, pentru ei . . . pentru mine. Incerc sa privesc in urma. Nu pot. Privesc inauntrul meu. Vad numai sentimente ciudate. Vad spaima, tristete, ura, remuscare. Incerc sa le ingor, dar deja m-au sfasiat. E prea tarziu, pentru mine . . . pentru ei.
Reusesc sa vad cine ma striga. Sunt eu. Raman ca o piatra. Ochii mi se maresc si lacrimile incep sa curga. Le puteam simti pe fata rece. Lacrimile erau calde, ma ardeau, ma faceau sa sufar, ma sfasiau. Incercam sa zic ceva. Nu puteam. Nu puteam face nimic. Stateam acolo si ma priveam. Ma priveam pe mine cea vesela, la care ii pasa de toti. O eu fara acele sentimente care ma sfasie acum. Priveam trecutul. Era frumos. "Frumos"? Cum mi-a trecut un asemenea cuvant prin minte?
Am cazut in genunchi. Plangeam in continuare. Nu ma puteam opri. M-am uitat in sus la cer. Era clar, senin. M-am uitat din nou la acea eu care ma striga. Am inceput sa ma ridic de jos. Am ajuns in picioare. Priveam in jurul meu cu un zambet fals pe buze si cu lacrimi calde curgandu-mi din ochi. Se intuneca. Nu mai era nimic . . . absolut nimic! Acea eu ma intreaba :
- Asta ti-ai dorit?
Destinatia e sfarsitul. Cand totul ramane in urma. La fel cum trece o umbra pe suprafata apei, asa trec si eu pe langa ei. Ma opresc. Cineva imi striga numele, cineva stie ca inca exist. Mi-e frica sa intorc privirea. Mi-e frica sa aflu cine e. Ma striga in continuare. Eu continui sa merg nepasatoare. Imi aud din nou numele. Ma sfasie, nu pot sa ma opresc, nu vreau sa ma opresc, desi doare ingrozitor. Un sentiment ciudat ia nastere in mine. Remuscare. De ce? De ce trebuie eu sa sufar cand ei ar trebui sa aiba acest sentiment? Sunt egoista?
Fug. Fug de viata, de ei, de . . . mine insumi. Fug de suferinta. Las totul in urma. As vrea sa pot crede ca inca ma pot intoarce, ca inca mai pot face ceva. E prea tarziu, pentru ei . . . pentru mine. Incerc sa privesc in urma. Nu pot. Privesc inauntrul meu. Vad numai sentimente ciudate. Vad spaima, tristete, ura, remuscare. Incerc sa le ingor, dar deja m-au sfasiat. E prea tarziu, pentru mine . . . pentru ei.
Reusesc sa vad cine ma striga. Sunt eu. Raman ca o piatra. Ochii mi se maresc si lacrimile incep sa curga. Le puteam simti pe fata rece. Lacrimile erau calde, ma ardeau, ma faceau sa sufar, ma sfasiau. Incercam sa zic ceva. Nu puteam. Nu puteam face nimic. Stateam acolo si ma priveam. Ma priveam pe mine cea vesela, la care ii pasa de toti. O eu fara acele sentimente care ma sfasie acum. Priveam trecutul. Era frumos. "Frumos"? Cum mi-a trecut un asemenea cuvant prin minte?
Am cazut in genunchi. Plangeam in continuare. Nu ma puteam opri. M-am uitat in sus la cer. Era clar, senin. M-am uitat din nou la acea eu care ma striga. Am inceput sa ma ridic de jos. Am ajuns in picioare. Priveam in jurul meu cu un zambet fals pe buze si cu lacrimi calde curgandu-mi din ochi. Se intuneca. Nu mai era nimic . . . absolut nimic! Acea eu ma intreaba :
- Asta ti-ai dorit?
Asta a fost o_O' Cred ca ma pun sa scriu ceva, ne, nu teme, doar ca m-a lovit inspiratia XD
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
